Facebook

Andra Rotaru


a cura di Eliza Macadan

 

 

Lemur

 

se mânjeşte cu unt, textura intră în ridurile cărnii;

durează până ce porii stimulaţi

se desfac şi mai mult,

până ce din pântecele lor ţâşneşte carne nouă, avidă,

până când torsul se contopeşte

cu organele.

 

ne privim faţă în faţă –

crusta de sânge ne leagă

până la încheieturile mâinilor,

buzele vor acolo,

pentru câteva momente de incertitudine.

 

nu exişti, astăzi ţi-am spus;

cred că eşti o întrupare

a stărilor mele psihice; nu râde,

mâine suntem scindaţi,

te iubesc, ştii uneori.

 

 

 

 

Lemure

 

 

si sporca di burro, la testura entra nelle rughe della carne;

dura finché i pori stimolati

si aprono ancora di più,

finché dalle loro viscere schizza carne nuova, avida,

finché il torso si mescola

con gli organi.

 

 

ci guardiamo faccia a faccia –

la crosta di sangue ci lega

fino ai polsi delle mani,

le labbra vogliono lì,

per qualche momento di incertezza.

 

 

non esisti, oggi ti ho detto;

credo che sei una incarnazione

del mio stato mentale; non ridere,

domani saremo scissi,

ti amo, lo sai qualche volta.

 

 

 

 

 

 

Nou

 

eşti crud,

într-o casă frumoasă, după mult timp.

de abia s-a terminat umplerea obiectelor goale

cu cele pline,

abia de s-au îndepărtat muchiile vechi.

într-o curăţenie deplină, râsul lor încet,

mersul pe vârfuri.

la fiecare dintre paşii mei îşi ridică capetele.

se întind pe pieptul meu când inima se îndreaptă

precum un bătrân într-un deşert.

acolo stăm împreună când

soarele amiezii străluceşte cel mai tare.

cu boturile calde, cer voie să-mi schimbe aerul.

 

le răsuflu în dreptul nărilor, iar ele poartă boarea.

aici se termină întinderile aride.

 

într-o casă frumoasă în care nu am timp

să cutreier. nici să aştept, să-mi pun mâna

pe creştetul vostru,

să vă simt textura moale a blănii.

am timp doar să trec, să închid uşile noi,

să stropesc vechile muchii uscate

cu fructe strivite în pumni, ca şi cum

pofta iscată de corpuri fragede

nu mai există

 

 

 

 

Nuovo

 

 

sei crudo,

in una nuova casa, dopo molto tempo.

è appena finito il riempimento degli oggetti vuoti

con quelli pieni,

appena si sono allontanati i vecchi bordi.

in una pulizia totale, la loro risata sommessa,

la camminata in punta di piedi.

a ognuno dei miei passi alzano le teste.

mi si distendono sul petto quando il cuore si raddrizza

come un vecchio in un deserto.

lì stiamo insieme quando

il sole del mezzogiorno splende al culmine.

con musi caldi, chiedono il permesso di cambiarmi l’aria.

soffio vicino alle loro narici, e loro portano la brezza.

qui finiscono le aride distese.

 

in una bella casa dove non ho tempo

di esplorare. né di aspettare, di posarvi la mia mano

sulla testa,

per sentire la testura morbida della pelliccia.

ho solo tempo di passare, di chiudere le porte nuove,

di annaffiare i vecchi bordi asciutti

con frutta schiacciata nei pugni, come se

l’appetito spuntato da corpi freschi

non esistesse più.

 

 

 

 

 

 

Păsări în cuşti

 

când au început mişcările cu pumnii

de abia mai respira. i se spusese

că acelea sunt gesturile unei păsări în colivie.

două erau negre,

se târau pe jos.

alte trei erau negre, se ţineau strâns,

îşi împingeau trupul

una alteia.

 

(respirau greu, spuneau sacadat ceva)

 

când ţesutul se agăţa de alt ţesut,

carnea începea să cadă. cea mai mică

era deja dezbrăcată. agoniza,

iar membrele ei încă se unduiau. trăgea

de pulpa robustă a unei păsări albe.

 

în curând deasupra sa

se aşternea un acoperiş masiv de trupuri.

se ridica

deodată ce ea îşi începea unduirile.

 

când aici nu a fost nimic altceva,

când aici nu a fost.

se întorcea cu spatele

când trupurile năvăleau iar. o acopereau,

apoi împresurau ca într-o cuşcă.

împingea într-unul, celelalte se mişcau

dezarticulate.

 

acum imită şi pumnii se ridică.

coboară un decor fals de trupuri.

spasmele lor trec în spasmele ei.

răsuflările lor se aud direct din plămâni.

inseminează plămânii ei care se deschid

 

 

 

 

Uccelli nelle gabbie

 

quando sono cominciati i movimenti dei pugni

respirava a stento. gli era stato detto

che quelli sono i gesti di un uccello in gabbia.

due erano neri,

si striciavano sul pavimento.

altri tre erano neri, si tenevano stretti,

spingevano i corpi uno nell’altro.

(respiravano a malapena, dicevano qualcosa di scandito)

 

 

quando il tessuto si agganciava a un altro tessuto

la carne cominciava a cadere. la più piccola

era già svestita. Agonizzava,

e le sue membra ondeggiavano ancora. tirava

la polpa robusta di un uccello bianco.

 

presto su di lei

si stendeva un tetto massiccio di corpi.

si alzava

appena cominciava a ondeggiare.

 

quando qui non c’è stato nient’altro

quando qui non c’è stato.

girava le spalle

quando i corpi assalivano di nuovo. la coprivano,

poi la assediavano come in una gabbia.

spingeva uno, gli altri si muovevano

disarticolati.

 

ora imita e i pugni si alzano.

scende una finta scenografia di corpi.

i loro spasmi passano nei suoi.

i loro respiri si sentono direttamente dai polmoni.

le fecondano i polmoni che si aprono.

 

 

 

 

 

 

Tăcere

 

s-a desprins din locul cel mai rău şi a înaintat.

spre orele amiezii distanţa dintre membre şi cer

e atât de îngustă

încât ochii se umplu de miez de pâine prospătă.

 

ăsta nu e somn,

în depărtare zbiară o fiară; până la ea,

o lumină străpunge desişul milă după milă.

 

*

 

îşi legase o pânză peste gâtlej să nu se mai audă,

urmărind gesturile femelelor

şi puilor legănaţi la piept.

 

când bătea vântul, membrana se desprindea de la gât

– ei se auzeau înzecit

din pieile lor tăbăcite –

 

se aşeza pe vine şi aştepta,

răsucind în palme alveolele moi,

până cedau.

sudura dintre ele părea roasă în acele clipe

 

în care,

el mâna

primele fiinţe

spre tăcere

 

 

 

 

Silenzio

 

 

si staccò dal luogo più infausto e avanzò.

verso mezzogiorno la distanza fra membra e cielo

era tanto angusta

che gli occhi si riempiono di morbida mollica.

 

questo non è sonno,

in lontananza una bestia si sgola; fino a essa,

una luce penetra la macchia pietà dopo pietà.

 

*

si era legato un fascio in gola per non sentire più,

seguendo i gesti delle femmine

e dei cuccioli dondolati sul petto.

 

quando tirava il vento, la membrana si staccava dalla gola

– li sentivi molto più forte

dalle loro pelli invecchiate –

si rannicchiava e aspettava,

torcendo nei palmi i morbidi alveoli

finché cedevano.

la saldatura fra di loro sembrava rosa in quei momenti

in cui

lui spingeva

i primi esseri

verso il silenzio.

 

 

 

 

 

 

îşi spune lemur mai ales în zilele de toamnă.

 

îl întreb ce înseamnă, şi răspunsul e simplu:

tot ce are legătură cu aruncarea unei bomboane

într-o palmă. îl întreb din nou, şi-mi spune:

am întâlnit azi o fiară fără puteri.

am scos bomboana din gură

şi am aşezat-o sub botul ei, în palmă:

lemur. şi?, ce a făcut? încă nu-i crescuse părul.

avea noduri de lemn la încheieturile picioarelor.

şi? a răsuflat înspre faţa mea.

a netezit cu botul bomboana, nu o voia.

când am luat-o din nou,

am simţit-o altfel pe cerul gurii.

gustul semăna cu mirosul ei. a continuat să respire,

răspândind aburi calzi în jurul botului.

 

pe mine mă recunoaşte după torsul alb.

se aşază pe iarba crudă spre care o îndrept.

are nişte ochi mari, albaştri. încă nu e lemur.

merge oriunde. am fi putut să ne ducem spre pădurea

la capătul căreia e o prăpastie.

a zis: alege tu. am ales la întâmplare,

fără să ştiu că e pe cale să devină lemur.

o luăm la vale. mă urmează zâmbind,

într-o blană neagră, care aproape acoperă.

alergăm, fluier. nu se vede nimic. strigăm.

sunetul se pierde în livada de meri.

în livada de castani.

în livada cu case care stau să se prăbuşească.

pe vine e bine. la înălţime mică.

ne respirăm aerul cald ce iese acum din nări.

lemurul se sprijină pe labele din faţă tot mai mult,

înspre mine, îmi întoarce gestul.

 

torsul acela alb între noi.

torsul acela ar vrea să-l simtă.

în dreapta, o grămăjoară de mere stricate,

în stânga, o grămăjoară de mere coapte.

 

noaptea îi e frică de trup. îmi spune că în întuneric

poate să vadă doar ce e alb.

că ochii mei i-ar face bine. când se îndepărtează,

îşi freacă mâinile de praful negru.

le duce spre pleoape.

ochii albaştri se reped spre ochii mei albaştri:

nu o să ne mai vedem vreodată.

 

 

 

 

si chiama lemure soprattutto nei giorni d’autunno

 

 

gli chiedo cosa significa e la risposta è semplice:

tutto ciò che ha a che fare con il lancio di una caramella

in un palmo. glielo chiedo di nuovo e mi dice:

ho incontrato oggi una bestia senza forze.

ho tirato fuori dalla bocca la caramella

e l’ho posata sotto il suo muso, nel palmo:

lemure. e? che ha fatto? ancora il pelo non gli era cresciuto.

aveva nodi di legno alle giunture delle gambe.

e? ha respirato verso il mio viso.

ha toccato col muso la caramella, non la voleva.

quando l’ho presa di nuovo,

l’ho sentita diversa sul palato.

il gusto somigliava al suo odore. ha continuato a respirare,

spargendo attorno al muso caldi vapori.

mi riconosce dal torso bianco.

siede sull’erba fresca dove la dirigo.

ha occhi grandi, azzurri. ancora non è lemure.

va ovunque. saremmo potuti andare nella foresta

che sbocca in un precipizio.

ha detto: scegli tu. ho scelto a caso,

senza sapere che fosse sul punto di diventare lemure.

Scendiamo a valle. mi segue sorridente,

in una pelliccia nera, che quasi copre.

corriamo, fischio. non si vede nulla. Strilliamo.

il suono si perde nel giardino di mele.

nel giardino di castagne.

nel giardino con case che stanno per crollare.

rannicchiati si sta bene. a poca altezza.

ci respiriamo a vicenda l’aria calda che esce ora dalle narici.

lemure si appoggia sulle zampe davanti sempre di più,

verso di me, ricambia il gesto.

 

quel torso bianco fra di noi.

quel torso vorrebbe sentirlo.

a destra, un mucchio di mele marce,

a sinistra, un mucchio di mele cotte.

 

di notte ha paura del corpo. mi dice che nel buio

può vedere solo ciò che è bianco.

che i miei occhi gli farebbero bene. quando si allontana,

strofina le mani nella polvere nera.

le porta alle palpebre.

gli occhi azzurri si lanciano verso i miei occhi azzurri:

non ci vedremo mai più.

 

 

 

 

Andra Rotaru_fotoAndra Rotaru è nata nel 1980 e ha esordito in volume nel 2005 con Într-un pat sub cearşaful alb, Ed. Vinea, Bucarest, ricevendo il premio nazionale Mihai Eminescu per l’opera prima nel 2006. Dello stesso anno sono i premi di poesia Lustin Panta (Sibiu) e Tudor Arghezi (Tg. Jiu). Nel 2008 la sua raccolta d’esordio è stata tradotta in spagnolo (En una cama bajo la sabana blanca, Ed.Bassarai). Seguono i volumi Ţinuturile sudului, 2010, Editura Paralela 45, Bucarest e Lemur, Cartea Românească, 2012, Bucarest.

Le poesie tradotte in questa sezione sono tratte da Lemur.

 

 

 

No widget added yet.

geo_public:
0, 0, 0, 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow Us

Get the latest posts delivered to your mailbox:

%d bloggers like this: