Facebook

Milo De Angelis, Vedremo domenica/Vom vedea duminică

 

Traduzione in rumeno di Eliza Macadan

 

Foto di Dino Ignani

Foto di Dino Ignani

 

 

Da/din Tema dell’addio, Mondadori 204

 

 

Contare i secondi, i vagoni dell’Eurostar, vederti

scendere dal numero nove, il carrello, il sorriso,

il batticuore, la notizia, la grande notizia.

Questo è avvenuto, nel 1990. È avvenuto, certamente

è avvenuto. E prima ancora, il tuffo nel Ticino,

mentre il pallone scompariva. È avvenuto.

Abbiamo visto l’aperto e il nascosto di un attimo.

Le fate tornavano negli alloggi popolari, l’uragano

riempiva un cielo allucinato. Ogni cosa era lì,

deserta e piena, per noi che attendiamo.

 

 

 

 

Să număr secundele, vagoanele Eurostarului, să te văd

coborînd din numărul nouă, căruciorul, surîsul,

emoția, vestea, vestea cea mare.

Asta s-a întîmplat, în 1990. S-a întîmplat, sigur

s-a întîmplat. Și înainte de asta, scufundarea în Ticino,

în timp ce mingea dispărea. S-a întîmplat.

Am văzut accesibilul și invizibilul unei clipe.

Zînele se întorceau în cămine, uraganul

umplea un cer halucinant. Fiecare lucru era acolo,

gol și plin, pentru noi cei care așteptăm.

 

 

 

 

 

 

Milano era asfalto, asfalto liquefatto. Nel deserto

di un giardino avvenne la carezza, la penombra

addolcita che invase le foglie, ora senza giudizio,

spazio assoluto di una lacrima. Un istante

in equilibrio tra due nomi avanzò verso di noi,

si fece luminoso, si posò respirando sul petto,

sulla grande presenza sconosciuta. Morire fu quello

sbriciolarsi delle linee, noi lì e il gesto ovunque,

noi dispersi nelle supreme tensioni dell’estate,

noi tra le ossa e l’essenza della terra.

 

 

 

 

Milano era asfalt, asfalt lichefiat. ÃŽn golul

unei grădini a fost mîngîierea, penumbra

blîndă care a invadat frunzele, ora fără judecată,

spațiul absolut al unei lacrimi. O clipă

în echilibru între două nume înainta către noi,

se făcea luminoasă, se odihnea pe piept,

pe marea prezență neștiută. Să mori a fost acea

sfărîmare a liniilor, noi acolo și gestul peste tot,

noi rătăciți în tensiunile absolute ale verii,

noi între oasele și esența pămîntului.

 

 

 

 

 

 

Non è più dato. Il pianto che si trasformava

in un ridere impazzito, le notti passate

correndo in Via Crescenzago, inseguendo il neon

di un’edicola. Non è più dato. Non è più nostro

il batticuore di aspettare mezzanotte, aspettarla

finché mezzanotte entra nel suo vero tumulto,

nella frenesia di tutte le ore, di tutte le ore.

Non è più dato. Uno solo è il tempo, una sola

la morte, poche le ossessioni, poche

le notti d’amore, pochi i baci, poche le strade

che portano fuori di noi, poche le poesie.

 

 

 

 

Nu mai e dat. Plînsul care se transforma

într-un rîs nebun, nopțile petrecute

alergînd pe strada Crescenzago, urmărind neonul

unui chioșc de ziare. Nu mai e dat. Nu mai e a noastră

emoția așteptînd miezul nopții, așteptîndu-l

pînă cînd intră în tumultul său adevărat,

în frenezia tuturor orelor, tuturor orelor.

Nu mai e dat. Unul singur e timpul, una singură

moartea, puține obsesiile, puține

nopțile de amor, puține săruturile, puține drumurile

care duc în afara noastră, puține poeziile.

 

 

 

 

 

 

Tutto era già in cammino. Da allora a qui. Tutto

il tempo, luminoso, sfiorava le labbra. Tutti

i respiri si riunivano nella collana. Le ombre

di Lambrate chiusero la porta. Tutta la stanza,

assorta, diventò il primo battito. Il nero

dei tuoi capelli contro il giallo dell’ultimo raggio.

Da allora a qui. Era il primo giorno dell’estate.

Il silenzio ci riempiva la fronte, Tutto era

già in cammino, da allora, tutto era qui, unico

e perduto, nostro e remoto, ardente. Tutto chiedeva

di essere atteso, tornare nel suo vero nome.

 

 

 

 

Totul era deja în mers. De atunci pînă aici. Tot

timpul, luminos, atingea buzele. Toate

amînările se uneau într-un colier. Umbrele

din Lambrate au închis ușa. Toată camera,

îngîndurată, a devenit primul tremur. Negrul

părului tău în fața galbenului din ultima rază.

De atunci pînă aici. Era prima zi de vară.

Tăcerea ne umplea fruntea. Totul era

deja în mers, de atunci, totul era aici, unic

și pierdut, al nostru și trecut, incontrolabil. Totul cerea

să fie așteptat, să se întoarcă la numele său adevărat.

 

 

 

 

 

 

Non c’era più tempo. La camera era entrata in una fiala.

Non era più dato spartire l’essenza. Non avevi

più la collana. Non avevi più tempo. Il tempo era una luce

marina tra le persiane, una festa di sorelle,

la ferita, l’acqua alla gola, Villa Litta. Non c’era

più giorno. L’ombra della terra riempiva gli occhi

con la paura dei colori scomparsi. Ogni molecola

era in attesa. Abbiamo guardato il rammendo

delle mani. Non c’era più luce. Ancora una volta

ci stanno chiamando, giudicati da una stella fissa.

 

 

 

 

Nu mai era timp. Camera intrase într-o sticluță.

Nu mai era dat să împărțim esența. Nu mai aveai

colierul. Nu mai aveai timp. Timpul era o lumină

marină printre storuri, o petrecere de surori,

rana, apa la gît, Vila Litta. Nu mai era

zi. Umbra pămîntului umplea ochii

cu spaima culorilor dispărute. Fiecare moleculă

era în așteptare. Am privit amîndoi peticirea

mîinilor. Nu mai era lumină. Ne strigă

încă o dată, judecați de o stea fixă.

 

 

 

 

 

 

Nell’estate del tempo umano, nell’ultima estate,

c’erano tutte le strade. La Prenestina

con le sue tangenziali raggiungeva il mare

di Taranto vecchia e i giardini di Porta Venezia,

geografia di unioni insperate, tempo che non si perde,

tutte le strade, tutti gli amori immersi in uno solo

e rinati, tutti i passi davanti al portone, gli sguardi

sul citofono, tutte le voci, gli accenti, le sillabe,

tu che uscivi sorridente con il tuo colbacco

e camminavi decisa verso un autobus.

 

 

 

 

În vara timpului omenesc, în ultima vară,

erau toate străzile. Prenestina

cu centurile ei ocolitoare ajungea la mare

în vechiul Taranto și la grădinile de la Porta Venezia,

geografie de legături nesperate, timp ce nu se pierde,

toate străzile, toate iubirile scufundate în una singură

și renăscute, toți pașii în fața intrării, privirile

pe interfon, toate vocile, accentele, silabele,

tu care ieșeai zîmbitoare cu căciula ta

și mergeai hotărîtă spre un autobuz.

 

 

 

 

 

 

C’è stato un compleanno, all’inizio, certamente.

Cinque candeline azzurre, i parenti mai visti,

gli evviva. C’è stato, quello c’è stato.

Il quindicesimo fu in Monferrato, ricordo,

con Luisella e Cristiana, il torneo di lotta sul Po,

il corpo vinto, il seno intravisto. È stato lì.

Nel misterioso tumulto si formava un’ossatura, il senso

delle ore troncate. Tutto era più vicino al sangue

che all’arcobaleno. C’è stato. C’è stato. Gli occhi

cercavano, nella materia inquieta, un’incisione.

Nel viso invecchiato di una donna, il mondo

intero appassiva. Poi, in una paladina, rinasceva. Latte

e croce. Via degli smarriti. Compito scritto.

 

 

 

 

A fost o aniversare, la început, desigur.

Cinci lumînări albastre, rude niciodată văzute,

urările. A fost, asta a fost.

A cinsprezecea a fost la Monferrato, mi-amintesc,

Cu Luisella și Cristiana, turneul de luptă pe Pad,

corpul învins, sînul întrezărit. A fost acolo.

În tumultul misterios se forma o osatură, sensul

orelor mutilate. Totul era mai aproape de sîngele

curcubeului. A fost. A fost. Ochii

căutau, în materia neliniștită, o tăietură.

În chipul îmbătrînit al unei femei, lumea

întreagă se ofilea. Pe urmă, o apostoliță, renăștea. Lapte

și cruce. Calea celor pierduți. Datorie scrisă.

 

 

 

 

 

 

In te si radunano tutte le morti, tutti

i vetri spezzati, le pagine secche, gli squilibri

del pensiero, si radunano in te, colpevole

di tutte le morti, incompiuta e colpevole,

nella veglia di tutte le madri, nella tua

immobile. Si radunano lì, nelle tue

deboli mani. Sono morte le mele di questo mercato,

queste poesie tornano nella loro grammatica,

nella stanza dell’albergo, nella baracca

di ciò che non si unisce, anime senza sosta,

labbra invecchiate, scorza strappata al tronco.

Sono morte. Si radunano lì. Hanno sbagliato,

hanno sbagliato l’operazione.

 

 

 

În tine se adună toate morțile, toate

geamurile crăpate, paginile uscate, dezechilibrele

gîndirii, se adună în tine, vinovată

de toate morțile, neîmplinită și vinovată,

în veghea tuturor mamelor, în a ta

nemișcată. Se adună acolo, în mîinile tale

slăbite. Au murit merele din această piață,

aceste poezii se întorc în gramatica lor,

în camera de hotel, în baraca

a ceea ce nu se împreunează, suflete fără odihnă,

buze îmbătrînite, scoarță jupuită de pe trunchi.

Au murit. Se adună acolo. Au greșit,

nu le-a ieșit socoteala.

 

 

 

 

Il luogo era immobile, la parola scura. Era quello

il luogo stabilito. Addio memoria di notti

lucenti, addio grande sorriso. Il luogo era lì.

Respirare fu un buio di persiane, uno stare primitivo.

Silenzio e deserto si scambiavano volto e noi

parlavamo a una lampada. Il luogo era quello. I tram

passavano radi. Venere ritornava nella sua baracca.

Dalla gola guerriera si staccavano episodi. Non abbiamo

detto più niente. Il luogo era quello. Era lì

che stavi morendo.

 

 

 

Locul era nemișcat, cuvîntul întunecat. Acela era

locul stabilit. Adio amintire de nopți

senine, adio zîmbet larg. Locul era acolo.

Să respiri era un întuneric de storuri, o așteptare primordială.

Tăcere și gol își shimbau între ele înfățișarea și noi

vorbeam la lumina unui bec. Locul era acela. Tramvaiele

treceau rare. Venera se întorcea în baraca ei.

Din tocurile războinice se desprindeau bucăți. Nu am mai

spus nimic. Locul era acela. Acolo mureai.

 

 

 

 

Affogano le nazioni, crollano le torri, un caos

di lingue e colori, traumi e nuovi amori,

entra alla Bovisasca, spazza via il novecento

della solitudine maestra, del nostro verso

sospeso nel vuoto. Altre donne si aggirano

tra gli scarti del mercato, nella nuova miseria

di questo istante. Io siedo al caffè sottocasa,

guardo il paesaggio che fu di Sironi, in un solitario

dodici agosto, inizio a convocare le ombre.

 

 

 

Rivedo mio padre in una città di mare, un brezza

di Belle Epoque e un sorriso sperduto di ragazzo.

E poi Paoletta che sul tatami trovò la vittoria

a tre secondi dalla fine. E Roberta

che ha dedicato la sua vita. E Giovanna,

in un silenzio di ospedali, quando il tempo

rivela i suoi grandi paradigmi.

 

”Torneranno vivi gli amori tenebrosi

che in mezzo agli anni lasciarono

una spina, torneranno, torneranno luminosi.”

 

 

 

Se scufundă națiuni, cad turnuri, un haos

de limbi și culori, traume și amoruri noi,

intră pe Bovisasca, alungă secolul douăzeci

al singurătății absolute, al versului nostru

suspendat în gol. Alte femei ocolesc

resturile din piață, în mizeria nouă

a acestei clipe. Eu stau în cafeneaua de la parter,

privesc un peisaj de Sironi, într-un doisprezece august

solitar, încep să convoc umbrele.

 

Îl revăd pe tatăl meu într-un oraș de mare, o briză

de Belle Epoque și un surîs confuz de băiețandru.

Pe urmă Paoletta care pe tatami a cîștigat

cu trei secunde înainte de final. Și Roberta

care și-a dăruit viața. Și Giovanna,

într-o tăcere de spitale, cînd timpul își

revelează marile paradigme.

“Se vor întoarce vii iubirile tenebroase

care în mijlocul anilor au lăsat

o durere profundă, se vor întoarce, se vor întoarce luminoase”.

 

 

No widget added yet.

geo_public:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow Us

Get the latest posts delivered to your mailbox:

%d bloggers like this: