Milo De Angelis, Vedremo domenica/Vom vedea duminică

Traduzione in rumeno di Eliza Macadan
Da/din Tema dell’addio, Mondadori 204
Contare i secondi, i vagoni dell’Eurostar, vederti
scendere dal numero nove, il carrello, il sorriso,
il batticuore, la notizia, la grande notizia.
Questo è avvenuto, nel 1990. È avvenuto, certamente
è avvenuto. E prima ancora, il tuffo nel Ticino,
mentre il pallone scompariva. È avvenuto.
Abbiamo visto l’aperto e il nascosto di un attimo.
Le fate tornavano negli alloggi popolari, l’uragano
riempiva un cielo allucinato. Ogni cosa era lì,
deserta e piena, per noi che attendiamo.
Să număr secundele, vagoanele Eurostarului, să te văd
coborînd din numărul nouă, căruciorul, surîsul,
emoția, vestea, vestea cea mare.
Asta s-a întîmplat, în 1990. S-a întîmplat, sigur
s-a întîmplat. Și înainte de asta, scufundarea în Ticino,
în timp ce mingea dispărea. S-a întîmplat.
Am văzut accesibilul și invizibilul unei clipe.
Zînele se întorceau în cămine, uraganul
umplea un cer halucinant. Fiecare lucru era acolo,
gol și plin, pentru noi cei care așteptăm.
Milano era asfalto, asfalto liquefatto. Nel deserto
di un giardino avvenne la carezza, la penombra
addolcita che invase le foglie, ora senza giudizio,
spazio assoluto di una lacrima. Un istante
in equilibrio tra due nomi avanzò verso di noi,
si fece luminoso, si posò respirando sul petto,
sulla grande presenza sconosciuta. Morire fu quello
sbriciolarsi delle linee, noi lì e il gesto ovunque,
noi dispersi nelle supreme tensioni dell’estate,
noi tra le ossa e l’essenza della terra.
Milano era asfalt, asfalt lichefiat. ÃŽn golul
unei grădini a fost mîngîierea, penumbra
blîndă care a invadat frunzele, ora fără judecată,
spațiul absolut al unei lacrimi. O clipă
în echilibru între două nume înainta către noi,
se făcea luminoasă, se odihnea pe piept,
pe marea prezență neștiută. Să mori a fost acea
sfărîmare a liniilor, noi acolo și gestul peste tot,
noi rătăciți în tensiunile absolute ale verii,
noi între oasele și esența pămîntului.
Non è più dato. Il pianto che si trasformava
in un ridere impazzito, le notti passate
correndo in Via Crescenzago, inseguendo il neon
di un’edicola. Non è più dato. Non è più nostro
il batticuore di aspettare mezzanotte, aspettarla
finché mezzanotte entra nel suo vero tumulto,
nella frenesia di tutte le ore, di tutte le ore.
Non è più dato. Uno solo è il tempo, una sola
la morte, poche le ossessioni, poche
le notti d’amore, pochi i baci, poche le strade
che portano fuori di noi, poche le poesie.
Nu mai e dat. Plînsul care se transforma
într-un rîs nebun, nopțile petrecute
alergînd pe strada Crescenzago, urmărind neonul
unui chioșc de ziare. Nu mai e dat. Nu mai e a noastră
emoția așteptînd miezul nopții, așteptîndu-l
pînă cînd intră în tumultul său adevărat,
în frenezia tuturor orelor, tuturor orelor.
Nu mai e dat. Unul singur e timpul, una singură
moartea, puține obsesiile, puține
nopțile de amor, puține săruturile, puține drumurile
care duc în afara noastră, puține poeziile.
Tutto era già in cammino. Da allora a qui. Tutto
il tempo, luminoso, sfiorava le labbra. Tutti
i respiri si riunivano nella collana. Le ombre
di Lambrate chiusero la porta. Tutta la stanza,
assorta, diventò il primo battito. Il nero
dei tuoi capelli contro il giallo dell’ultimo raggio.
Da allora a qui. Era il primo giorno dell’estate.
Il silenzio ci riempiva la fronte, Tutto era
già in cammino, da allora, tutto era qui, unico
e perduto, nostro e remoto, ardente. Tutto chiedeva
di essere atteso, tornare nel suo vero nome.
Totul era deja în mers. De atunci pînă aici. Tot
timpul, luminos, atingea buzele. Toate
amînările se uneau într-un colier. Umbrele
din Lambrate au închis ușa. Toată camera,
îngîndurată, a devenit primul tremur. Negrul
părului tău în fața galbenului din ultima rază.
De atunci pînă aici. Era prima zi de vară.
Tăcerea ne umplea fruntea. Totul era
deja în mers, de atunci, totul era aici, unic
și pierdut, al nostru și trecut, incontrolabil. Totul cerea
să fie așteptat, să se întoarcă la numele său adevărat.
Non c’era più tempo. La camera era entrata in una fiala.
Non era più dato spartire l’essenza. Non avevi
più la collana. Non avevi più tempo. Il tempo era una luce
marina tra le persiane, una festa di sorelle,
la ferita, l’acqua alla gola, Villa Litta. Non c’era
più giorno. L’ombra della terra riempiva gli occhi
con la paura dei colori scomparsi. Ogni molecola
era in attesa. Abbiamo guardato il rammendo
delle mani. Non c’era più luce. Ancora una volta
ci stanno chiamando, giudicati da una stella fissa.
Nu mai era timp. Camera intrase într-o sticluță.
Nu mai era dat să împărțim esența. Nu mai aveai
colierul. Nu mai aveai timp. Timpul era o lumină
marină printre storuri, o petrecere de surori,
rana, apa la gît, Vila Litta. Nu mai era
zi. Umbra pămîntului umplea ochii
cu spaima culorilor dispărute. Fiecare moleculă
era în așteptare. Am privit amîndoi peticirea
mîinilor. Nu mai era lumină. Ne strigă
încă o dată, judecați de o stea fixă.
Nell’estate del tempo umano, nell’ultima estate,
c’erano tutte le strade. La Prenestina
con le sue tangenziali raggiungeva il mare
di Taranto vecchia e i giardini di Porta Venezia,
geografia di unioni insperate, tempo che non si perde,
tutte le strade, tutti gli amori immersi in uno solo
e rinati, tutti i passi davanti al portone, gli sguardi
sul citofono, tutte le voci, gli accenti, le sillabe,
tu che uscivi sorridente con il tuo colbacco
e camminavi decisa verso un autobus.
În vara timpului omenesc, în ultima vară,
erau toate străzile. Prenestina
cu centurile ei ocolitoare ajungea la mare
în vechiul Taranto și la grădinile de la Porta Venezia,
geografie de legături nesperate, timp ce nu se pierde,
toate străzile, toate iubirile scufundate în una singură
și renăscute, toți pașii în fața intrării, privirile
pe interfon, toate vocile, accentele, silabele,
tu care ieșeai zîmbitoare cu căciula ta
și mergeai hotărîtă spre un autobuz.
C’è stato un compleanno, all’inizio, certamente.
Cinque candeline azzurre, i parenti mai visti,
gli evviva. C’è stato, quello c’è stato.
Il quindicesimo fu in Monferrato, ricordo,
con Luisella e Cristiana, il torneo di lotta sul Po,
il corpo vinto, il seno intravisto. È stato lì.
Nel misterioso tumulto si formava un’ossatura, il senso
delle ore troncate. Tutto era più vicino al sangue
che all’arcobaleno. C’è stato. C’è stato. Gli occhi
cercavano, nella materia inquieta, un’incisione.
Nel viso invecchiato di una donna, il mondo
intero appassiva. Poi, in una paladina, rinasceva. Latte
e croce. Via degli smarriti. Compito scritto.
A fost o aniversare, la început, desigur.
Cinci lumînări albastre, rude niciodată văzute,
urările. A fost, asta a fost.
A cinsprezecea a fost la Monferrato, mi-amintesc,
Cu Luisella și Cristiana, turneul de luptă pe Pad,
corpul învins, sînul întrezărit. A fost acolo.
În tumultul misterios se forma o osatură, sensul
orelor mutilate. Totul era mai aproape de sîngele
curcubeului. A fost. A fost. Ochii
căutau, în materia neliniștită, o tăietură.
În chipul îmbătrînit al unei femei, lumea
întreagă se ofilea. Pe urmă, o apostoliță, renăștea. Lapte
și cruce. Calea celor pierduți. Datorie scrisă.
In te si radunano tutte le morti, tutti
i vetri spezzati, le pagine secche, gli squilibri
del pensiero, si radunano in te, colpevole
di tutte le morti, incompiuta e colpevole,
nella veglia di tutte le madri, nella tua
immobile. Si radunano lì, nelle tue
deboli mani. Sono morte le mele di questo mercato,
queste poesie tornano nella loro grammatica,
nella stanza dell’albergo, nella baracca
di ciò che non si unisce, anime senza sosta,
labbra invecchiate, scorza strappata al tronco.
Sono morte. Si radunano lì. Hanno sbagliato,
hanno sbagliato l’operazione.
În tine se adună toate morțile, toate
geamurile crăpate, paginile uscate, dezechilibrele
gîndirii, se adună în tine, vinovată
de toate morțile, neîmplinită și vinovată,
în veghea tuturor mamelor, în a ta
nemișcată. Se adună acolo, în mîinile tale
slăbite. Au murit merele din această piață,
aceste poezii se întorc în gramatica lor,
în camera de hotel, în baraca
a ceea ce nu se împreunează, suflete fără odihnă,
buze îmbătrînite, scoarță jupuită de pe trunchi.
Au murit. Se adună acolo. Au greșit,
nu le-a ieșit socoteala.
Il luogo era immobile, la parola scura. Era quello
il luogo stabilito. Addio memoria di notti
lucenti, addio grande sorriso. Il luogo era lì.
Respirare fu un buio di persiane, uno stare primitivo.
Silenzio e deserto si scambiavano volto e noi
parlavamo a una lampada. Il luogo era quello. I tram
passavano radi. Venere ritornava nella sua baracca.
Dalla gola guerriera si staccavano episodi. Non abbiamo
detto più niente. Il luogo era quello. Era lì
che stavi morendo.
Locul era nemișcat, cuvîntul întunecat. Acela era
locul stabilit. Adio amintire de nopți
senine, adio zîmbet larg. Locul era acolo.
Să respiri era un întuneric de storuri, o așteptare primordială.
Tăcere și gol își shimbau între ele înfățișarea și noi
vorbeam la lumina unui bec. Locul era acela. Tramvaiele
treceau rare. Venera se întorcea în baraca ei.
Din tocurile războinice se desprindeau bucăți. Nu am mai
spus nimic. Locul era acela. Acolo mureai.
Affogano le nazioni, crollano le torri, un caos
di lingue e colori, traumi e nuovi amori,
entra alla Bovisasca, spazza via il novecento
della solitudine maestra, del nostro verso
sospeso nel vuoto. Altre donne si aggirano
tra gli scarti del mercato, nella nuova miseria
di questo istante. Io siedo al caffè sottocasa,
guardo il paesaggio che fu di Sironi, in un solitario
dodici agosto, inizio a convocare le ombre.
Rivedo mio padre in una città di mare, un brezza
di Belle Epoque e un sorriso sperduto di ragazzo.
E poi Paoletta che sul tatami trovò la vittoria
a tre secondi dalla fine. E Roberta
che ha dedicato la sua vita. E Giovanna,
in un silenzio di ospedali, quando il tempo
rivela i suoi grandi paradigmi.
â€Torneranno vivi gli amori tenebrosi
che in mezzo agli anni lasciarono
una spina, torneranno, torneranno luminosi.â€
Se scufundă națiuni, cad turnuri, un haos
de limbi și culori, traume și amoruri noi,
intră pe Bovisasca, alungă secolul douăzeci
al singurătății absolute, al versului nostru
suspendat în gol. Alte femei ocolesc
resturile din piață, în mizeria nouă
a acestei clipe. Eu stau în cafeneaua de la parter,
privesc un peisaj de Sironi, într-un doisprezece august
solitar, încep să convoc umbrele.
Îl revăd pe tatăl meu într-un oraș de mare, o briză
de Belle Epoque și un surîs confuz de băiețandru.
Pe urmă Paoletta care pe tatami a cîștigat
cu trei secunde înainte de final. Și Roberta
care și-a dăruit viața. Și Giovanna,
într-o tăcere de spitale, cînd timpul își
revelează marile paradigme.
“Se vor întoarce vii iubirile tenebroase
care în mijlocul anilor au lăsat
o durere profundă, se vor întoarce, se vor întoarce luminoaseâ€.
- geo_public:
- 0