Gabriel Chifu

Traduzione di Eliza Macadan
O viziune: călătoria, inima, cerul lipit de pământ
ți-am spus cândva hai cu mine să vezi unde am să te duc!
și chiar pregătisem atent călătoria.
pe atunci inima mea bătea voios muzical
din ea ieșeau melodii
ca dintr-un tonomat în care cineva vâră frenetic monede.
acum habar n-am unde merg
și habar n-am unde am ajuns.
parc-ar fi undeva pe șoseaua fundeni între
pantelimon și colentina sau
la marginea orașului vidin lângă coșmelii și blocuri.
între timp inima a devenit aproape mută
trupul mi-e harcea-parcea
nici nu mai pășesc propriu-zis ci
înaintez de-a bușilea
abia îmi fac loc
cerul s-a lăsat jos
se târăște pe pământ
ca burta unui pește mare și leneș.
harcea-parcea zob împrăștiat pe drum.
inima nu mai știe să cânte
mai mult stă decât bate.
aștept să vină un înger diafan mărinimos
să mă strângă cu fărașul.
Una visione: il viaggio, il cuore, il cielo incollato a terra
ti ho detto tempo fa vieni con me per vedere dove ti porterò!
E preparai con cura il viaggio.
Allora il mio cuore batteva allegro musicale
e ne uscivano melodie
come da un juke box dove qualcuno introduce ossessivamente monete
adesso non ho idea di dove vada
e non ho idea di dove sia arrivato.
Sembra io sia da qualche parte sul viale fundeni fra
pantelimon e colentina oppure
nella periferia di Vidin vicino ai capannoni e ai palazzi.
Nel frattempo il cuore è diventato quasi muto
il corpo è a pezzi
non cammino più soltanto
avanzo a quattro zampe
mi faccio largo a stento
il cielo si è abbassato
si trascina per terra
come il ventre di un pesce grande e pigro.
a pezzi, ridotto in polvere e sparso lungo la strada.
il cuore non sa più cantare
riposa più che battere.
aspetto che arrivi un angelo magnanimo e diafano
per raccogliermi con il badile.
O viziune: de toamnă, moartea unui diamant
plouă și se-nfrigurează.
pe câmpul pustiu
un diamant uriaș stă viu.
dar abia respiră
încet-încet își dă duhul.
plouă și se-nfrigurează.
cadavrul uriaș al diamantului
curând
începe să se descompună așa:
precum o hoardă de tătari într-o bisericuță de țară,
vai, în ființa lui transparentă și moartă
acum întunericul dă buzna,
întunericul
pentru totdeauna.
plouă și se-nfrigurează.
ploaia pare că vine din alt cer
și înfrigurarea pare definitivă
ca o sentință.
Una visione: d’autunno, la morte di un diamante
piove e fa sempre più freddo.
sui campi deserti
un diamante gigantesco sta vivo.
ma respira a stento
pian piano sta spirando.
piove e fa sempre più freddo.
il cadavere gigantesco del diamante
tra poco
comincia a scomporsi così:
come un branco di tartari in una chiesetta di campagna,
oh, nel suo essere traslucido e morto
adesso si precipita il buio,
il buio
per sempre.
piove e fa sempre più freddo.
la pioggia sembra arrivare da un altro cielo
e il turbamento sembra definitivo
come una sentenza
O viziune: lichid
Deodată, brațele mele încep să curgă.
Și picioarele: râuri
croindu-și calea prin munți, prin văi.
Și inima însăși, cu sentimentele din ea:
izvor, printre pietre, limpede murmur.
Vai, am devenit lichid:
trupul meu tot și gândurile curg.
Pe-ntinderea de ape a făpturii mele
acum, cerească, se oglindește steaua,
în valuri raza ei scânteie.
Și ca și când n-ar fi îndeajuns
poemele însele, cartea întreagă
de apă se fac, curgătoare se-arată.
Iar vântul ciudat de la miezul nopții
muzical învolburează
marea aceasta scrisă.
Dar în unde
nimeni nu pătrunde.
Și înțelesul versurilor
pururi pierdut rămâne:
de sub lacăt, din adânc de ape,
vai, n-are cum să scape.
Una visione: liquido
All’improvviso, le mie braccia cominciano a colare.
E le gambe: si fanno largo tra le montagne, tra le valli.
E il cuore stesso, con i sentimenti dentro:
Ruscello, fra le pietre, limpido mormorio.
Oh, sono diventato liquido:
Il mio corpo intero e i pensieri scorrono.
Sulle distese di acque del mio viso
Adesso, celeste, si rispecchia la stella,
Nelle onde il suo raggio scintilla.
E come se non bastasse
le poesie stesse, l’intero libro
diventa acqua, scorrevoli si mostrano
E lo strano vento di mezzanotte
musicale sta vorticando
in questo mare scritto.
Ma nelle onde
nessuno entra.
E il senso dei versi
per sempre perduto rimane:
Dalla cattività, dal profondo delle acque,
Oh, non può scampare.
Suntem mai mulți
Suntem mai mulți în acest trup.
toți răspundem la același nume, toți ne înfățișăm
sub același chip,
dar suntem diferiți.
Eu, cel care scrie acest poem, sunt doar unul dintre ei.
N-aș putea spune că-i cunosc pe ceilalți și că
ne înțelegem frățește.
Ne îmbulzim toți aici, pe petecul de pămînt al
acestui trup,
facem orice ca să cucerim spațiu vital,
să cucerim scena, microfonul
și, dintre noi, nu știu, nu știu
cine va izbîndi.
N-avem reguli, n-avem respect,
fiecare șine să răzbată la suprafață și atît,
să i s-audă vocea, cu orice preț.
Cît mai tare, tunător.
Nu știu, nu știu cum se va termina istoria asta încurcată,
cearta asta dintre noi.
Nu știu nici cît am să-i mai suport pe totți acești
colocatari imposibili
și nici cît au să mă mai îngăduie ei.
Ar vrea să mă calce-n picioare, simt.
Aș vrea să-i arunc peste borf, recunosc.
Iar cearta încet-încet se schimbă-n măcel.
Un măcel care nu se încheie niciodată.
Un măcel care nu cruță pe nimeni,
în care nu piere nimeni
și-n care nimeni nu iese învingător.
Siamo più di uno
Siamo più di uno in questo corpo.
Tutti rispondiamo allo stesso nome, tuti ci mostriamo
con lo stesso viso,
ma siamo diversi.
Io, quello che scrive questa poesia adesso, sono solo uno di loro.
Non potrei dire di conoscere gli altri e che
fraternamente c’intendiamo.
Ci accalchiamo tutti qui, sul pezzo di terra di
questo corpo,
pronti a ogni cosa per conquistare spazio vitale,
per conquistare il palcoscenico, il microfono
e, da tutti noi, non lo so, non so
chi vincerà.
Non abbiamo regole, né rispetto,
ognuno vuole farsi largo e basta,
vuole far sentire la sua voce, a qualsiasi prezzo.
Più forte possibile, più tonante.
Non lo so, non so come andrà a finire questa storia intricata,
questa lite fra di noi.
Non so nemmeno fin quando sopporterò ancora tutti questi
impossibili coinquilini
e quanto tempo ancora loro mi tollereranno.
Vorrebbero pestarmi, lo sento.
Vorrei buttarli fuori bordo, lo ammetto.
E questa lite piano piano si trasforma in macello.
Una strage che non finisce mai.
Una strage che non risparmia nessuno,
ove nessuno perisce
ma nessuno vince.
Paris-palimpsest
Am ajuns încă o dată
în orașul unde visam să trăiesc.
Fără tine acum, singur.
Pășesc pe unde-am mai pășit:
altfel însă, cu totul altfel.
Mă mișc pe străzi
ca penița stiloului
care, peste narațiunea veche,
notează altă frază, poticnit.
În amintire te zăresc,
obrazul îți strălucește
în lumina dimineții
și de trena rochiei tale,
disperat, mai mult mort decît viu,
mă prind
sperînd să mă salvez.
Dar țesătura se rupe, firește,
și eu mă prăbușesc în gol.
Astăzi sunt penița care,
peste imnuri, peste cîntece de glorie,
cu cerneală vie,
scrie o frază în care tot timpul burnițează,
e întuneric și e frig.
Parigi – palinsesto
Sono arrivato un’altra volta
nella città dove sognavo di vivere.
Senza di te adesso, da solo.
Torno sui passi di una volta:
però è diverso, completamente diverso.
Mi muovo per le strade
come la punta della stilografica
che, sopra la vecchia narrazione,
annota un’altra frase, a stento.
Nel ricordo ti intravedo,
il tuo viso splende
nella luce del mattino,
e allo strascico del tuo vestito,
disperato, più morto che vivo,
mi aggrappo
con speranza di salvezza.
Ma il tessuto si strappa
e precipito nel vuoto.
Oggi sono la punta che
su inni, sui canti di gloria,
con inchiostro vivo,
scrive una frase ove tutto il tempo pioviggina,
fa buio e fa freddo.
Gabriel Chifu: nato nel marzo del 1954 a Calafat (Romania). È vice presidente dell’Unione degli Scrittori della Romania e direttore executivo della rivista „Romania literara”. Ha esordito nel 1976 con un volume di versi, cui sono seguite altre otto raccolte poetiche. In prosa, il suo debutto avvenne nel 1987. Ha pubblicato nove libri di prosa, tra racconti e romanzi, il più recente uscito nel 2104. Gabriel Chifu ha ricevuto numerosi premi e riconoscimenti letterari.
- geo_public:
- 0, 0, 0, 0